CAMPAIGNS

Cine m-ajută să-i înţeleg pe cei care nu votează?

alegeri vot

Pentru că singură nu pot. Mintea mea nu ştie cum să cuprindă asta. Trebuie să ştiţi că nu sunt un exemplu de civism, în sensul că am crezut şi cred în câteva cauze, dar nu m-am dus să manifestez în stradă, alături de ceilalţi susţinători. Ultima dată am mărşăluit acum mai bine de douăzeci de ani, pentru eliberarea lui Ilie Ilaşcu. Am mai fost la o manifestaţie la Universitate, toamna trecută, într-o seară-n care manifestanţii erau compact înconjuraţi de jandarmi. Eu eram lângă acel cordon. Unul dintre ei mi-a spus: „Doamnă, vă rog să aveţi mare grijă să nu fiţi împinsă din spate, să nu vă loviţi de mine fiindcă v-aş putea răni fără să vreau.“ Da, i-am cerut să-mi facă loc, să plec. Fata mea era acasă, iar eu m-am temut. Da, am fost laşă în raport cu acea cauză în care credeam, însă am vrut să fiu întreagă pentru copilul meu. Mă puteţi înţelege sau nu.

Ajutaţi-mă însă, vă rog, să-i înţeleg pe cei care nu votează. Cunosc argumentul scârbei, al lehamitei. Pentru mine, nu stă-n picioare. Greu, făcute în ani mulţi, însă există schimbări în bine în această societate. Da, a durat, încă durează, dar le trăim, cum naiba să nu le observăm? Sigur, le trăim, aşadar şi observăm, şi pe alea-n rău. Una dintre ele este chiar absenteismul de la vot. În cetate este din ce în ce mai rău fiindcă-i mestecăm colţurile de turtă dulce, tare, veche, râncedă, că aşa a ajuns, dar nu vrem să luăm aluatul nou la frământat.

Sigur că mă interesează şi cum s-a votat, însă mă sperie că nu s-a votat suficient. Numeric vorbind. Să presupunem că nu ne satisface oferta electorală. De-nţeles. Nici pe mine. Candidatul chip şi-asemănare cu alegătorul nu există. Da, aleg răul cel mai mic. Dau votul meu negativ. Da, vreau să fie măcar mai puţin rău decât este. Vreau pentru mine? Da! Vreau pentru copilul meu? Da! Dar ştiţi ceva? Votez de când nu aveam copil, că l-am făcut la 28 de ani. Nu m-a motivat să votez faptul că sunt mamă. Vă gândiţi că mă mână-n luptă vreun moment greu de viaţă, că m-au apucat hei-rupismele? Nu. Am votat şi când mi-era binişor.

Ştiţi ce vreau eu de la România? O utopie, o să spuneţi. Bine, dar măcar să v-o schiţez: vreau alt sistem de-nvăţământ, reformat radical, altul de sănătate, tot radical schimbat, şi-o justiţie independentă. Atât. Cu astea trei – cât mai cinstiţi posibil, dacă nu din convingere, atunci de frică, nu-i rău să nu furi pentru că te temi să nu fii prins, e un pas, primul pas, mai sănătoşi, la trupuri şi la suflete, puteţi să le numiţi minţi, dacă vreţi, şi educaţi cu bunul, nu ca măgarii răpuşi de greutatea desagilor, constrânşi să se târască mai departe cu ele-n cârcă, ne-nvăţaţi de nimeni esenţialul procesului educaţional, şi anume la ce ne foloseşte şi cum învăţăm –, avem ingredientele principale: făina, apa, drojdia. Mai departe, sarea din noi are să dea gustul pâinii.

Vrei să se schimbe ceva, într-un sens sau în altul? Votează. Diaspora a manifestat în faţa ambasadelor şi-a consulatelor ca să poată vota. De ce? Iată: când pleci fără ură dintr-un loc, fie şi casa ta, ţara ta, îţi pasă la fel de mult de locul ăla unde te-ai făcut mare sau te-ai bucurat. Acasă e cu tine, oriunde te-ai duce. Nu e carapacea ta, e leagănul tău. Exemplul de păsare pe care l-a dat diaspora mi-aminteşte de unul mai de-aproape: stai în casa ta, cu bărbatul tău, femeia ta, copiii tăi, părinţii tăi, fraţii şi te-nstrăinezi de ei cu-ncetul zilelor. Nici nu-i mai bagi în seamă, te şi cam enervează, te distrag de la ale tale. Şi brusc te muţi. Orice amănunt legat de ai tăi devine nu important, ci esenţial. Ai timp pentru ei pentru că nu-i mai ai. Îi vezi mai clar, în darurile şi-n nevoile lor, pentru că nu te mai orbeşte apropierea. Când pleci cu trupul, rămâi cu inima. Numai ea se pricepe la ubicuitate.

Singurii oameni pe care-i înţeleg sunt cei care au plecat din România şi nu mai au pe nimeni aici. Cei care au plecat furioşi, care nu vor să se uite-n urmă, ca să-şi uite durerea şi umilinţa. Doar pe ei îi înţeleg. Asta e valabil pentru orice despărţire, cel puţin la-nceput: nu mai vrei să te atingi de rană nici cu gândul. Dar nu cu ei vorbesc eu acum pentru că ei nu vor citi asta. Îmi închipui că nu mai vor să ştie de noi. Ei doar se bucură, plâng şi visează româneşte. Ca noi.

Găseşti alte articole de Ana Barton pe blogul său.

S-ar putea sa iti placa si

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Aceste taguri si atribute HTML sunt permise in comentarii: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>