CAMPAIGNS

Crăciunul la momârlani

1618670_1386018648332457_2133869881_n

Toată lumea a auzit de moldoveni, olteni şi maramureşeni, dar prea puţini ştiu cine sunt momârlanii! Aşa de puţini, încât circulă o glumă în Valea Jiului, acolo unde pe cele două Jiuri (de Est şi de Vest) şi pe văile afluenţilor lor, pe munţii din jurul orăşelelor miniere Petroşani, Lupeni, Vulcan şi Petrila, sunt risipite sate cu case vechi de lemn şi oameni harnici. Să v-o spun şi eu.

Cică se duce un momârlan să vândă brânză de oi la Bucureşti. În piaţă, fiecare îşi striga marfa: „Hai la brânză de Sibiu!”, „Hai la ceapă de Buzău!” Începe şi momârlanul să strige: „Hai la brânză de momârlan!” După o vreme, se apropie de el un domn distins. „Nene, nu te supăra, zice, am bătut lumea asta în lung şi în lat, dar eu de momârlani n-am auzit. Spune-mi şi mie, te rog, ce animal e momârlanul ăsta?”

Ca toate glumele, şi aceasta are tâlcul ei. Căci momârlanii nu numai că nu sunt prea cunoscuţi în ţară ca grup cu o identitate bine definită, dar nu este cunoscută nici cultura lor, cu un caracter tradiţional bine păstrat şi cu rădăcini foarte vechi. „Momârlan” este un nume de batjocură dat de orăşeni (numiţi, în replică, „barabe”) locuitorilor din satele risipite pe munţii ce înconjoară Valea Jiului, dar aceşti oameni tari, harnici şi cinstiţi, iubitori de tradiţii şi oieri din tată în fiu, au reuşit să preschimbe batjocura în nume de fală.

În satul Slătinioara, de pe Parâng, pe drumul care urcă spre cabana Rusu, este situat Muzeul Momîrlanului, o colecţie etnografică particulară deţinută de Lucreţia Mălinesc şi Petru Gălăţan, oameni de-ai locului, organizată într-o casă tradiţională, veche, şi într-un peisaj mirific. În 2008, cei doi colecţionari au fost invitaţi de Muzeul Ţăranului Român într-un proiect de promovare a colecţiilor etnografice particulare din România, proiect care, transformat în program cultural, continuă şi în prezent. Şi dacă cei doi colecţionari au avut de câştigat din colaborarea cu Muzeul Ţăranului, fiind ajutaţi să îşi însuşească elemente de bază ale conservării, valorificării şi promovării patrimoniului, şi specialiştii Muzeului au câştigat, căci au avut prilejul de a redescoperi o lume în care străvechiul este prezenţă vie, iar „Mioriţa” circulă încă, sub formă de colind …

Nicicând nu poţi simţi mai bine farmecul acestei culturi tradiţionale decât de nedeie, vara, şi iarna, de Crăciun, când copiii, piţărăii şi Craii umblă din casă în casă, aducând vestea minunată a Naşterii Domnului. Vă invit să pornim împreună pe urmele colindătorilor din Valea Jiului …

 

Tradiţii de Ajun

 

Pregătirile trebuie încheiate în dimineaţa Ajunului (24 decembrie), căci încep să umble piţărăii. Spre deosebire de zonele învecinate, unde piţărăi sunt copiii care umblă să aducă vestea Naşterii Domnului şi primesc mere şi nuci, aici umblă toţi sătenii, cu mic, cu mare.

Pe Jiul de Est, în satele din jurul oraşului Petroşani, în dimineaţa lui Ajun, sătenii se duc cu căruţele trase de cai frumos împodobiţi la biserică, în oraş. Câte un flăcău are în grijă steagul de piţărăi, purtat pe o prăjină de patru metri, împodobit cu tot felul de clopoţei, beteală, cusături alese, să fie cel mai frumos dintre toate. Într-un sat sunt şi cinci – şase steaguri, dar neapărat un număr impar. Flăcăul care îl are în grijă îl poartă obligatoriu trei ani. După ce primesc binecuvântare de la preoţi pentru a începe sărbătoarea, pornesc direct spre sate sau merg întâi să-i ureze primarului oraşului cele cuvenite. Pe Jiul de Vest, piţărăii nu mai trec pe la biserică, acesta fiind considerat un obicei mai nou.

Piţărăii trec din casă în casă de la o margine a satului până la cea mai îndepărtată. Gazdele îi aşteaptă cu „tanere” (farfurii) cu sămânţă (de dovleac, grâu, porumb), mere, nuci şi pere, dar şi cu două sticle cu palincă, împodobite cu bomboane de pom şi batiste brodate, cu bucăţele de oglindă. Se mai pregăteşte o tavă cu pahare şi un ceainic cu palină fiartă. Pe Jiul de Vest, când intră în curte, conducătorul piţărăilor strigă de trei ori: „Bună ziua la Ajun!”. Gazda le iese înainte; o fată împarte din taner la fiecare mere, nuci, care ce doreşte. Se strigă sămânţa, pusă pe fundul farfuriei, aruncându-se în sus, pe acoperiş, ca recoltele viitoare să fie bogate: „Dovleacul să crească cât masa, porumbul să crească cât casa, stăpânii să trăiască! La mulţi ani, ca la zâua de azi!” Un băiat strigă sticla: „O bute cu şepte cercuri / Să ne-ajungă până miercuri! / Pe la fund eu o-ncep, / Pe la cep eu mă pricep!” Se face un joc şi, când pleacă, piţărăii strigă: „Plecăm, plecăm, lăsăm pe Dumnezeu aici!” Pe Jiul de Est, gazdele răspund, în mod repetat: „Mare mulţam, mare mulţam!”Dar piţărăii nu pleacă singuri, iau gazdele cu ei, astfel încât, la ultimele case, alaiul atinge dimensiuni impresionante.

Tot în Ajun, copiii merg cu Steaua. Sunt mai mulţi. Cel mai mare dintre băieţi ţine steaua mare, steaua mijlocie e purtată de unul mai mic, iar cel mai mititel ţine şi el una mică, cât palma. Sunt însoţiţi de părinţi sau fraţi mai mari, îmbrăcaţi în păstori (brunduşi), cu cojoace, căciulă de oaie („căiţă”) şi clopote la brâu, pe care le clatină săltând cu mişcări păstrate şi ele din tradiţie.

Craii aduc vestea cea bună a Naşterii Domnului …

 

După piţărăii şi copiii cu Steaua, încep să umble Craii! Oamenii pleacă să-i colinde pe naşi, părinţi, rude, fraţi şi se adună deseori acolo unde află că vin şi Craii. Veselia şi vizitele durează până pe la 4 – 5 dimineaţa, când oamenii se retrag să se odihnească, să poată ajunge şi la Sfânta Liturghie.

Echipele de Crai se adună încă de la „prinderea” Postului Crăciunului ca să repete. „Partia” (echipa) de Crai are un lider sau mai mulţi, de obicei, dovedind, de-a lungul anilor, talent, spirit organizatoric şi experienţă. Liderul e cel ce are rolul lui Irod. Echipa este formată din 11 membri: Înger, Soldat (unu sau doi), cei trei Crai de la Răsărit: Melfior, Baltezar, Gaşpar, Irodul, trei Păstori, numiţi şi Brunduşi sau Bloji, şi Preotul, care se ocupă de glume, ca un contrapunct necesar în desfăşurarea gravă a piesei.

De obicei, orice actor începe de jos, de la Înger (11 – 12 ani), trece, pe măsură de creşte, la Soldat, până ajunge la cel mai important, Irodul. Mai demult, nu făceau parte din trupă decât tinerii necăsătoriţi, acum merg şi cei căsătoriţi, dar cu rol de Brunduşi.

Piesa populară păstrează numai un moment din desfăşurarea poveştii sfinte a Naşterii Domnului. Cei Trei Crai, urmărind steaua, ajung la Irod, intră la rege, se duelează cu el şi ies învingători, finalul fericit sugerând dragostea oamenilor simpli pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel Născut într-o peşteră sărăcăcioasă şi oropsit încă de la Naştere. Piesa durează între 15 şi 20 de minute, după care se cântă „colinzile”, colinde vechi, specifice Văii Jiului, păstrate cu sfinţenie din bătrâni.

Mai demult, Craii mergeau din casă în casă, dar în prezent unii evită să-i mai cheme, mai ales bătrânii singuri. Dar sunt şi familii care îi cheamă pentru ca, pe Skype, să îi vadă şi rudele plecate în străinătate, la muncă!

Craii îşi încheie colindatul pe la 4 – 5 dimineaţa. A doua zi, se duc la biserică şi, după Sfânta Liturghie, îşi prezintă piesa la biserică, încurajaţi de „fanii” lor: familia, rudele, prietenii, concurând cu alte trupe de Crai, căci în fiecare localitate sunt mai multe. Echipele se străduiesc să interpreteze cel mai frumos piesa, să colinde frumos, să aibă cele mai frumoase costume …

Costumele sunt foarte speciale. Unii îşi fac costume din mătase; alţii se îmbracă în portul strămoşesc şi fiecare actor are costumul şi însemnele lui. Cei trei Crai au coifuri împodobite cu beteală şi cu anumite simboluri: Baltezar are pe coif un cap de găină. Gaşpar – o semilună, Melfior – un cap de porumbel, Iord – un cap de cocoş. Craii şi Iord poartă şi săbii, iar Preotul, o cruce de lemn. Pe Jiul de Est, Craii de la Jieţ poartă caschete speciale, cu scheletul împodobit minuţios cu sute de şiraguri de ştrasuri, alcătuind o podoabă care îţi fură ochii.

Fiecare colind e păstrat din vechime. Se adaugă şi altele noi, nu-i vorbă, în repertoriul trupei, căci fiecare ceată vrea să impresioneze şi să câştige renume. Dar caută colinde în cărţi vechi, bisericeşti, pe la bătrâni … Abia în ultimii ani au început să cânte şi colinde preluate din mass-media, ceea ce nu prea e pe placul comunităţilor.

Înainte vreme, pe Vale se mergea şi cu Viflaimul, dar obiceiul a căzut în uitare. Actorii cărau o cutie mare şi jucau păpuşile: Irod, Craii şi Păstorii, uneori, şi alte piese de teatru popular. Se stingeu becurile în casă şi se lumina numai cutia. Bătrânii au păstrat o amintire frumoasă obiceiului ce le-a încântat odinioară copilăria.

Şi se mai mergea, pe Jiul de Vest, cu Turca: un obiect cu cap de animal, cu o prăjină lungă, cu un maxilar (cleafă) mobil, pe care turcaşul, ascuns sub o pătură ce întruchipează corpul animalului, o mişcă în contratimp cu bătaia bâtei în pământ. Turca era însoţită şi de alţi colindători: Preot, Brunduşi, de saxofonişti, fluieraşi, acordeonist …

Turca e altceva decât Capra, care în Vale e un obicei de oraş, împrumutat din alte părţi. Turca are dimensiuni mai mari decât Capra. Jocul ei este însoţit de „colinzi de Turcă”, cum e „Vânători de-a lui Crăciun”, în care vânătorii vânează un cerb fermecat, de fapt, un om blestemat să fie cerb …

Se colindă numai de Crăciun, până pe 26 decembrie. De Anul Nou, se mai poate merge cu Turca sau cu Pluguşorul. În satele îndepărtate, unde casele sunt rare, se merge mai multe zile, ca toată lumea să-şi primească partea de bucurie.

După Anul Nou, zvonul vesel al vechilor obiceiuri se stinge. Domnul S-a născut, anul s-a încheiat. Firul altor obiceiuri se toarce în firul cel mare al anului nou …

 

Copyright fotografii: BogdanDanPhotography.wordpress.com si Muzeul Momarlanului.

S-ar putea sa iti placa si

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Aceste taguri si atribute HTML sunt permise in comentarii: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>