IDEAS

Liliana Angheluţă: “Votul din diaspora a fost doar începutul…”

Liliana 98347

O româncă plecată în 2006 la muncă în Italia, Liliana Angheluţă, a publicat un volum de memorii despre experienţa ei acolo: “Cireşe amare” (Editura Humanitas). Este o carte care povesteşte acea parte a vieţii emigrantului român despre care nimeni nu vorbeşte, nici măcar cei care îndură dorul, dezrădăcinarea, umilinţele de tot felul şi abuzurile. Liliana şi-a luat inima în dinţi şi a scris acest volum în rarele pauze pe care munca grea şi nesfârşită câteodată i le lasă. Eu am fost impresionat de relatarea ei şi bănuiesc că, la fel ca mine, ca familia Lilianei şi ca mulţi alţi români, şi tu ai sau ai avut rude sau prieteni care au ales la un moment dat drumul străinătăţii. Am provocat-o pe Liliana la un dialog despre România şi diaspora, despre lucrurile care separă destine şi despre cele care ne aduc împreună.

 

 

Cartea ta de-abia lansată nu este pentru cei care caută lecturi plăcute, amintiri edulcorate. Este bine scrisă, fără însă a literaturiza experienţa ta în Italia. Realitatea dură a exilului pur şi simplu năvăleşte peste cititor. Pentru cine ai scris-o? Ce te-a determinat să pui pe hârtie lucruri pe care şi alţii le-au trăit, dar despre care nu vorbesc?

 

Am vrut, am simţit nevoia să spun adevărul. Pur şi simplu adevărul. În momentul în care am înţeles că mai nimeni nu povesteşte durerea, că cei de acasă îşi închipuie că noi o ducem bine, mi-am spus, sec: “Lasă că vă spun eu cum stau lucrurile, de fapt!” Am scris după ce am cunoscut o mamă care-şi întreţinea de aici cei patru fii, toţi la liceu sau facultate, o alta care trimitea acasă creioane şi caiete deşi fetiţa ei avea doar doi ani… Ea le trimitea “să fie” pentru mai târziu, pentru viitorii ani de şcoală. Am văzut şi cunoscut atâtea femei care se sacrifică zilnic încât am vrut să onorez, să îmbrăţişez cu vorbe suferinţa lor. Şi asta nu se poate în modul edulcorat, pentru că realitatea, din păcate, nu ajunge la noi sub straturi dulci, ci te izbeşte, zilnic.

 

Care este cel mai greu moment din viaţa unui emigrant?

 

Cel în care înţelegi că, de fapt, nu ştii când te vei întoarce. Practic, acest tip de plecare nu e un concediu, în care ştii precis în ce zi anume vei ajunge acasă. În cazul nostru, la un moment dat, înţelegi că nu poţi plănui nimic, nu poţi spune că-ţi vei vedea copiii peste două luni. E mai rău ca-n armată, soldaţii îşi numără zilele pe care le mai au până la eliberare. Noi… nu ştim, mereu poate interveni ceva neprevăzut şi plecarea se poate amâna. E un întuneric al dorului, greu de suportat!

 

 

Dar cea mai frumoasă întâmplare pe care ai trăit-o în Italia?

 

Sunt mai multe, majoritatea legate de cucerirea personală a acestui spaţiu, de respectul şi afecţiunea oamenilor pe care, treptat, i-am cunoscut. Dar momentul glorios a fost când m-am înscris la marea bibliotecă din Perugia. Eram emoţionată doar la gândul că o voi face, că voi avea acces la cultura lor: am cerut Pirandello, nu era acces liber la raft. Eu, care-l iubeam deja pe Pirandello citit în limba română, mângâiam acea carte în italiană şi mi se părea că toată lumea ar trebui să ştie că-mi erau deschise porţile, cele pe care le preţuiam cel mai mult.

 

Care sunt lucrurile la care eşti atentă atunci când te întorci în România?

 

Mă uit la oameni, merg cu capul în jos majoritatea, trişti, gri! Mulţi par rupţi de realitatea străzii. M-a frapat, de exemplu, mulţimea de birouri Western Union. Pe o singură stradă erau vreo şase, la 100 metri unul de altul. Dacă priviţi de-a lungul străzilor, se observă, au denumirea scrisă pe fond galben. Mi-a fost clar cum trăiesc mulţi dintre românii din ţară! Mă doare sărăcia! Am văzut oraşe odată înfloritoare… afundate într-o mlaştină a indiferenţei. Am văzut un mic orăşel în care nu mai e nici măcar parcul central, adică spaţiul există, dar nu mai sunt bănci, nici flori… doar o uriaşă nepăsare. Oamenii şi-au pierdut curajul de a realiza chiar şi lucruri banale. Par închişi în propria carapace. Oamenii nu mai visează.

 

 

În cartea ta am găsit accente de “rechizitoriu” la adresa bărbaţilor– fie că este vorba despre italieni sau români. Totuşi, de la momentul plecării tale în Italia nu ţi se pare că societatea românească a mai evoluat, că a mai atenuat un pic machismul? Comparându-l cu italienii şi cu toţi străinii aflaţi la muncă în Peninsulă – ucraineni, croaţi, bulgari, albanezi, ecuadorieni etc.– bărbatul român cum stă la capitolul raportul calităţi-defecte? Iese el cel mai şifonat din confruntare?

 

Nu am vrut să pun o etichetă. Sunt şi foarte mulţi bărbaţi care ştiu să-şi respecte soţia, sunt mulţi bărbaţi responsabili… dar îţi spun că am întâlnit aici nenumărate femei care au plecat departe şi pentru că nu mai suportau iadul din familie. Nenumărate femei bătute de soţi violenţi, înjurate, ameninţate. În România bărbatul continuă să fie opresor, figura aceea de care se tem şi copiii, gândind că tata se va întoarce beat. Se bea mult, crâşmele sunt pline de dimineaţă, iar comportamentul ulterior e mai mereu agresiv. Şi aici, departe, nu am văzut altceva: bărbaţi români care se adună în faţa magazinului românesc şi stau la bere aşa, în stradă, vorbind tare, ţipând, înjurând, uneori cu manele la maxim. Chiar şi duminica dimineaţa, când tot cartierul încă doarme… se întâmplă să auzi vorbă înţepată de om beat. Mereu român. Nu am văzut niciodată alţii de altă naţionalitate. Spun unii că şi ucrainienii beau mult, cred, aşa o fi, dar nu stau în drum. Bărbaţilor români le place scandalul, “panarama” cum spun ei… apoi se duc acasă şi-şi iau nevasta la zor. N-o fi aşa: spun doar ce văd!

 

 

Sunt destul de mulţi politicieni, comentatori, oameni d-ăştia a căror meserie este trăncăneala la TV, care, după recentele alegeri, au spus cuvinte dure despre diaspora. Evident, este vorba despre grupul politic care a pierdut confuntarea. Cum/ce discută oamenii simpli, cei aflaţi la muncă în Italia şi pe care îi cunoşti despre politica românească? Spune-ne tot ce ai pe suflet referitor la oamenii ăştia care “conduc” – până la urmă din cauza lor sunteţi voi la muncă în străinătate.

 

Cred că este clar ce cred oamenii simpli. Cei care au ieşit cu miile în stradă la vot, cu copii în braţe, sub umbrele, cei care au stat ore-n şir cu inima tremurând de dragul României. A fost extraordinar! Am înţeles instinctiv că suntem o forţă nu numai economică a României ( de menţionat cele patru miliarde de euro trimise anual în ţară), ci şi politică. Am înţeles că trebuie să schimbăm, că depinde de noi. Şi, aşa cum depărtarea nu ne-a speriat… nu ne-au speriat nici cozile la vot. Tenaci, am stat acolo până la final. Mulţi îşi pierduseră încrederea în politicieni, justificat, de altfel. Acum s-au ridicat din acea indiferenţă.

Despre cei care “conduc”? Au sufletul pătat, ar fi putut construi mult în România, ar fi putut privi în urmă să-şi spună cu mândrie: “Acest lucru l-am făcut eu, cu proiectul meu!” Au ales să-şi facă vile şi să se-mbogăţească pe spatele atâtor oameni. Au dus ţara de râpă, pe scurt. Şi nu pentru că nu aveau fonduri, ci pentru că nu au avut interes. Păcat. Vom avea cu toţii grijă să punem lucrurile la punct. Deja am început. Participarea la vot a fost doar începutul. Am învăţat că, dacă vrem să obţinem ceva, e suficient să o spunem clar şi răspicat, cu toţii!

 

Care sunt cele mai nocive lucruri din spaţiul public românesc în opinia ta?

 

Vulgaritatea programelor TV, am observat că anumiţi prezentatori imită limbajul de şmecher doar doar pentru un pic de audienţă în plus. Degradare morală, atenţia îndreptată spre curvuliţe de doi lei, puţine programe de cultură, puţină demnitate!

România se manelizează şi e păcat!

 

Ce trebuie să reparăm acasă pentru ca voi, cei aflaţi la lucru în străinătate să vă întoarceţi?

 

Ne vom întoarce mulţi când cei de acasă nu vor mai avea nevoie de ajutorul nostru. Mulţi stăm aici pentru a trimite bani de mâncare, de lemne, de ulei, de ciorapi, de orice. Părinţii noştri au pensii de mizerie, nu au medicamente gratuite, sistemul sanitar e la pământ, ajutorul financiar din afară e fundamental, îi ajută să supravieţuiască. Tinerii muncesc pe salarii de 200 de euro, nu le ajung banii decât vreo două săptămâni. Practic, prin munca în străinătate reuşim să-i ajutăm economic pe toţi, iar întoarcerea noastră i-ar pune în dificultate. Ne dorim ca românii din interiorul graniţelor să trăiască decent şi fără ajutor din afară.

 

Ce am avea de învăţat ca naţie de la italieni?

 

Să spunem “mulţumesc” mai des. Să avem grijă mai mult de noi; aici pun mare preţ pe verdeţuri, peşte, nu prepară mâncăruri grele, aleargă, fac sporturi diverse, socializează mai mult şi mai bine, zâmbesc mai mult. E drept că relaxarea pentru a face toate astea vine şi dintr-un anumit nivel de tari mai bun, e drept că nu-ţi vine să faci sport când eşti preocupat de ziua de mâine. Să ne punem în valoare mai bine trecutul şi urmele sale istorice, frumuseţile naturale; despre România se ştie prea puţin. În rest… suntem o apă şi-un pământ! Fraţi întru corupţie, neamuri strânse când e vorba de politicieni care-ţi vând şi sângele!

 

 

Eu ştiu că volumul tău va avea succes: este onest, nu este “lucrat”, “cosmetizat”, este rodul unei experienţe dure filtrate prin sufletul unui om educat. Nu există măşti în cartea ta. Firescul relatării îi va cuceri pe cititori. Pe de altă parte, mulţi dintre noi avem sau am avut rude plecate să strângă bani peste mări şi ţări. Interesul pentru un astfel de volum memorialistic este mare. Ce va urma pentru scriitoarea Liliana Angheluţă după “Cireşe amare”?

 

Subliniez doar că puţini reuşesc să strângă bani efectiv. Reuşeşti doar să trăieşti decent, ceea ce ar fi fost cazul să o facem pe pământ natal. Sperăm ca măcar cei rămaşi să reuşească performanţa! Despre Liliana Angheluţă…! Are proiecte şi lucrează la ele. Sper ca volumul “Cireşe amare” să aibă şi urmarea!

 

Întrebarea pe care nu vrei să o auzi: când te întorci în România? De tot, adică.

 

Peste un an, doi, trei, patru… M-aş întoarce şi mâine dacă ar fi posibil. Dar, aşa cum scriam mai sus, până când cei de acasă nu vor trăi mai bine… rostul nostru e acesta.

S-ar putea sa iti placa si

3 Comentarii

  1. 1

    Am citit cu atentie tot ce a ráspuns Liliana si pot spune cá se poate numi declaratia milioanelor de românii care lucreazá afará . Am 15 ani de când am plecat din România si dacá cândva má va întreba cineva , sau mai bine zis ! dacá cineva îmi va pune aceleasi întrebári care i-au fost puse lui Liliana , voi ráspunde exact la fel . Multumim cá o românca a avut curajul si modestia sá nu se laude în minciuná ( cum o fac foarte multi) si sá spuná adevárul , adevárat, asa cum de fapt tráim cu toti cei care încercám sá facem ceva în aceastá viatá cinstit prin capacitatea noastrá si prin suferinta pe care o avem zi de zi fiind departe de cei dragi , mai ales în aceste zile de sárbátoare ! Ne rugám la Dumnezeu cel sfânt ca odatá cândva tot acest capitol (urât) din viata noastrá sá se termine si sá revenim fiecare în localitátile de unde am plecat cu multi ani în urmá pentru a pune în aplicare tot ce am vázut si învátat prin toate tárile lumi ! Domane ajutá ! Multumim Liliana Anghelutá si sá sti cá voi cáuta cartea ta prin rude de acasá !

  2. 2

    Felicitări, Liliana Angheluță! Sper să-ți citesc cartea, mi-a plăcut nespus răspunsul tău din acest interviu și sper ca votul țării, al diasporei să ne redea demnitatea, românii să plece exercitându-și dreptul liberei circulații și nu din necesitate.
    Sărbători liniștite, om drag!

  3. 3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Aceste taguri si atribute HTML sunt permise in comentarii: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>