PORTRAIT

O după-amiază cu Elisabeta Rizea

elisabeta-rizea

Aveam aproape douăzeci de ani când am citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi“, o carte apărută în 1993 la Humanitas, îngrijită de minunata şi regretata Irina Nicolau şi de Theodor Niţu.

Aveam 16 ani şi două săptămâni în decembrie 1989, iar din ianuarie 1990 am început să citesc pantagruelic fiindcă noutatea era pentru noi, copiii trăiţi în comunism, una care ne schimba în fiecare zi cu lingura mare.

Şi cumpăram bulimic, mai abitir decât o făcusem în anii de dinainte, pe vremea când, vă amintiţi, poate, găseam arareori ceva de cumpărat în librării şi, dacă totuşi acolo erau cărţi foarte bune, ale celor mai tineri dintre scriitorii români, nimeni nu ne zicea nouă la şcoală despre ele. Iar alte surse nu aveam. Aşa că mergeam în librării şi citeam din cărţi, apoi le cumpăram numai pe unele. Care-mi spuneau ceva la răsfoirea prelungă.

V-am spus toate astea fiindcă mi s-a părut necesar să încadrez un pic în epocă momentul în care am început să citesc despre rezistenţa în timpul comunismului, despre puşcăria politică, despre disidenţa intelectualilor. A fost de ca şi cum până atunci fusesem o găină căreia, brusc, cineva îi deschisese pleoapa nictitantă.

Şi tot în aceleaşi vremuri, iar acum zic de anii ’92-’93, am început să merg la biserică. La Stavropoleos. Duminica, dar şi la vecerniile din timpul săptămânii. Mi-a plăcut cum se cânta, am iubit întrunericul cald dinăuntru şi pictura afumată încă în acei ani. Şi-am fost aproape de părintele Iustin Marchiş încă de la prima vedere care s-a-ntâmplat să fie şi simţire. Nu-i vorba mea, e vorba lui: „Tu semeni cu mine!“ Se referea numai la impulsivitate, deşi eu aş fi nădăjduit să-i semăn şi la altele.

Iar acolo, la slujbe, dar şi înaintea lor ori după ele, pe când rămâneam să ne-ascultăm unii pe alţii în lapidarium, am cunoscut o parte din intelectualitatea Bucureştilor: pictori, Paul Gherasim chiar cânta la strană, istorici şi critici de artă, scriitori, actori, arhitecţi, medici. Noi eram cei mai mici pe-atunci, studenţi sau nu, tineri care iubeau spiritul locului şi pentru care Stavropoleos era o altă întrupare a lui „acasă“.

Înainte de o vecernie, prin ’94 sau ’95, părintele ne-a spus că ne va face o bucurie. Am intrat la slujbă şi-am aşteptat. În biserică au păşit atunci patru ghete aproape soldăţeşti, două de bărbat bun şi două de femeie dârză, iar în susul lor erau două trupuri neînalte şi cu adunare, nu a vârstei, ci a liniştii în toate mişcările.

O femeie şi un bărbat. Bătrâni. S-au aşezat la strană şi-am fost cu toţii în lumina aceea lină, cum zice psalmul vecerniei. Apoi, am ieşit cu toţii în curte, ei mai rămânând în biserică pentru o vreme cu părintele Iustin. Am aflat că erau Elisabeta Rizea şi soţul ei, Gheorghe. Ne-am aşezat în jurul mesei de piatră şi i-am aşteptat.

Şi au ieşit bătrânii din biserică, urmaţi de ieromonah. Nu v-am spus că amândoi erau îmbrăcaţi în port popular. Ea avea zece vieţi în ochi şi degetele mâinilor ca rădăcinile copacilor demulţi. Făcuse 12 ani de puşcărie comunistă pentru că-i ajutase pe Arnăuţoi, cum le spunea ea. Îşi potrivea basmaua cu mişcări de luptă fără frângere şi cu duioşie reavănă, de femeie de la munte. El îşi ţinea stânga pe chimirul lat şi îi mângâia ei cu dreapta podul palmei, atunci când i se părea că femeia lui se tulbură prea tare de aducerile-aminte.

Dar ea îi răspundea că toate-s în locurile rânduite, făcând asta numai c-o ridicare uşoară a degetelor ei chinuite, iar el zâmbea a-ngăduinţă. Însă, imediat, ea se mai liniştea un pic şi-o pornea mai domol în cuvintele ei simple şi limpezi, cu accentul ăla de munteancă. Mi-amintesc cum ne-a povestit c-a fost spânzurată de păr şi ţinută aşa vreme-ndelungată. Ne spunea despre cumplitele torturi de ca şi cum ne-ar fi descris spice înainte de cules. Cuvintele ei nu erau amare, ci aveau gust de promisiune a pâinii. Iar ură n-am văzut deloc.

Elisabeta Rizea nu ne-a speriat pe niciunul. O ascultam nemişcaţi, iar ea părea că urcă şi coboară munţi în amintirile ei vii de sânge şi durere, nu pregeta să ne arate mulţimi de forme pe care le făcea cu mâinile ei care erau pentru noi drumuri înapoi, într-o istorie recentă de care fuseserăm feriţi aşa de bine c-ajunseserăm deschişi în iris ca orbeţii.

N-o să vă spun ce a făcut Elisabeta Rizea pentru rezistenţa anticomunistă, sunt lucruri pe care le puteţi citi când şi dacă veţi dori ori le puteţi vedea la „Memorialul durerii“. Însă ceva, da, ceva puţin vreau să vă spun: în timp ce-o ascultam şi-i vedeam zborul vulturesc al mâinilor, trei degete ale dreptei mele s-au strâns unele în altele, iar celelalte două s-au lipit în palmă. Şi nu le-am descrucit decât departe şi târziu, în somn şi noapte.

S-ar putea sa iti placa si

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Aceste taguri si atribute HTML sunt permise in comentarii: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>