PORTRAIT

Cine mă-nvaţă şi pe mine să spun „NU!“?

stop

E nesfântă naivitate. Ori învechire-n zile rele, cum spunea psalmistul. Nici nu ştiu cum să-i zic. Dar fiindcă pentru mine antonimul lui „bun“ nu este „rău“, ci, mult mai degrabă, „prost“, numesc „prostie“ orice fel de nereuşită şi orice tip de treabă făcută aproximativ bine.

Ne-am gânditără noi să vorbim săptămâna asta despre ce facem extraordinar de bine versus ce ne iese fulminant de prost.

Citeste tot articolul...

PORTRAIT

Prea repede…

ka1n3927

A fost unul dintre cei mai importanţi editori români. A condus Televiziunea Română între 2002 şi 2005; oamenii de acolo au păstrat mereu o amintire frumoasă a acelei perioade. A fost profesor asociat al mai multor universităţi. A făcut publicistică. A creat primul post radio de cultură privat de la noi. A scris dramaturgie.

Citeste tot articolul...

PORTRAIT

Crăciunul de-acasă

209834750348-(1)

Se fac 17-18 ani de când am plecat din România. O viaţă de om. Ani în care dorul de Maramureşul meu natal izbucneşte în fiecare zi, deşi acum sunt în ţara pe care o visam şi o vizitam încă din anii copilăriei mele. “O vizitai?” te vei mira, gândindu-te la anii ceauşismului când în Occident nu călătoreai decât dacă erai ştab sau în urma a cine ştie câte intervenţii “sus”.

Eram un copil curios şi-mi plăcea “să voiajez”. Aşa că, ori de câte ori găseam ocazia, „fugeam” din lumea reala în cea imaginară citind.

Citeste tot articolul...

PORTRAIT

O după-amiază cu Elisabeta Rizea

elisabeta-rizea

Aveam aproape douăzeci de ani când am citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi“, o carte apărută în 1993 la Humanitas, îngrijită de minunata şi regretata Irina Nicolau şi de Theodor Niţu.

Aveam 16 ani şi două săptămâni în decembrie 1989, iar din ianuarie 1990 am început să citesc pantagruelic fiindcă noutatea era pentru noi, copiii trăiţi în comunism, una care ne schimba în fiecare zi cu lingura mare.

Citeste tot articolul...

PORTRAIT

Visul american & aventura românească

Bucureşti, Centrul Vechi

Poziționat în sudul Californiei acum câţiva ani căutam o direcţie pentru “marea aventură”. După ceva timp, pe lista mea de opţiuni rămăseseră două ţări în care credeam că mi-ar fi bine dacă m-aş muta: Uruguay şi Ecuador. Ambele, cu multe de oferit. Ecuadorul are o climă paradisiacă, peisaje de vis. Uruguayul pare o mică Europă situată între cei doi titani ai Americii Latine, Brazilia şi Argentina.

Înclinam spre a alege Ecuadorul şi, tocmai când eram pe picior de plecare, o prietenă îmi povesteşte, făcând haz de necaz, experienţa ei acolo. Sofia – acesta este numele ei – are “norocul” ca proprietatea ei să se afle la intersecţia teritoriilor tuturor “găştilor” din zona ei, aşa încât unora le plăteşte taxă de protecţie, altora le face mici “donaţii”, iar statul îşi ia şi el impozitele aferente, aşa încât, până la urmă, toată lumea este mulţumită de situaţie. Mai puţin Sofia, fireşte. Şi, ştiţi cum se întâmplă, o singură opinie (nu neapărat justificată) uneori îţi schimbă toate planurile. Am renunţat la Ecuador. Şi, odată cu el, la America Latină, deşi Uruguayul este socotit o ţară sigură.

Tot documentându-mă despre zonele propuse pe diverse siteuri americanilor dornici de relocare, am dat într-o zi peste profilul României. A fost momentul reconsiderării ţării în care m-am născut şi pe care o lăsasem în urmă cu 15 ani, motivat la acea vreme de atracţia pentru cultura americană şi nu neapărat de clişeul care-i mobilizează pe unii conaţionali, anume că oriunde altundeva este mai bine decât în România.

A durat însă ceva timp până când să descopăr pe propria piele că nici mai bogatul Occident şi nici ţările exotice spre care îmi tot zburau gândurile nu-mi ofereau acel ceva pe care îl căutam. Mă săturasem de sistemul care transformă consumul în libertatea supremă. Dar nici nu aveam “nebunia” acelor americani care se relochează în diverse ţări nesigure, în căutarea aventurii.

În momentul în care am început să înţeleg cam ce vreau de la viaţă mi-am dat seama că România este locul care îmi oferă siguranţa necesară, fără ca viaţa să-şi piardă gustul sau culorile.

Nu mă întorceam acasă, într-un loc pe care deja îl ştiam, ci veneam într-o aventură. Cu promisiunea pe care o aduce aventura: de fapt, nu (re)descoperi locul, ci pe tine însuţi. Noi, românii, suntem cel mai puţin conştienţi de şarmul ţării noastre. Nu e o judecată, e o observaţie. Un occidental, intuieşte imediat acel “ceva” care lui îi lipseşte atât de mult, şarmul vieţii de zi cu zi tot mai rar în societăţile consumeriste, simplitatea traiului cu bucuriile, imprevizibilul şi, desigur, neajunsurile care vin la pachet cu acel firesc pe care modelul occidental aproape că l-a anihilat. Poate că ar trebui să contemplăm mai des acest spectacol al vieţii care se derulează în jurul nostru, aici. Şi să fim recunoscători pentru acest dar pe care încă îl avem: libertatea de fi noi înşine. Un tip de libertate care, prin alte locuri, este deja rara avis.

Citeste tot articolul...

PEOPLE, PORTRAIT

Maslow, fericirea, fotografia

10577163_815394008484263_58408524652916990_n

Pornim de la câteva  superbe cadre în căutarea celui care le-a intuit astfel – flamboiante, de o frumuseţe aproape nepământeană: Liviu Octavian Vasile.

Cuvântul fotografie are la origine două cuvinte provenite din limba greacă: phōs care se traduce ca lumină şi graphis care se traduce ca a scrie – arta de scrie cu lumină. Omul a fost întotdeauna fascinat de artă. De când ne naştem căutăm. De ce ? Pentru că aşa este scris în destinul omului. Ce anume? Depinde de vârstă, de nevoi, de ceea ce ştim deja. Din punct de vedere psihologic, deşi toate nevoile sunt instinctive, nu toate au aceeaşi intensitate. Astfel, Abraham Maslow, psiholog american, face o ierarhizare a nevoilor umane. La baza piramidei trebuinţelor, se află nevoile cele mai puternice. Cu cât o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă şi specifică individului respectiv. Nevoile primare sunt comune atât tuturor oamenilor cât şi animalelor. Odată ce individul îşi satisface acest nivel de necesităţi, se poate concentra pe nevoile de siguranţă. Urmează apoi nevoia de iubire şi apartenenţă, nevoile de stimă şi de recunoaştere; în vârful piramidei, aflându-se nevoia de autoactualizare estetică. Care ar fi scopul? În esenţă, fericirea.

În cazul lui Liviu Octavian Vasile, o mare parte din fericire se regăseşte în fotografie poate pentru că asta îl ajută să-şi exteriorizeze sentimentele prin prisma imaginilor. “Fotografia mă defineşte şi mă împlineşte totodată,” ne mărturiseşte artistul. “Sunt un Săgetător până la ultima fibră cu toate calităţile şi defectele lui. Pură coincidenţă între ştiinţă şi astrologie ar zice unii. Mă dăruiesc trup şi suflet pasiunii mele neţinând cont de investiţii sau de riscuri. Am învăţat de-a lungul timpului că drumul către înţelepciune şi profesionalism este pavat cu experienţe diversificate.” În pasiunea lui, nu s-a limitat la a rămâne în ţară şi a căutat să exploreze, să experimenteze în căutarea unui nou orizont. Ce ţine de Europa – Bulgaria, Croaţia, Muntenegru, Turcia, Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Polonia, Germania, Belgia, Olanda, Finlanda, Norvegia, Suedia, Rusia (Sankt Petersburg), Scoţia – s-a notat, s-a fotografiat. Călătoria a continuat în Emiratele Arabe, Iordania, Egipt şi America de Sud: Brazilia, Argentina, Uruguay.

“Dincolo de atracţia tehnică şi plastică întâlnirea cu fotografia mi-a revelat şi o altă filosofie de viaţă. Dacă înainte orizontul meu se spărgea că bucăţelele de sticlă colorată ale unui caleidoscop, a căror imagine rămâne în memorie câteva secunde, fotografia m-a învăţat că poţi avea revelaţia fericirii dincolo de materialitatea culorilor, că poţi găsi fericirea tocmai pentru că ai avut darul şi norocul să vezi ceea ce o mulţime de alţi oameni grăbiţi nu au văzut, că în spatele unei imagini care pentru mulţi este doar frumoasă, uneori fascinantă, stă o pregătire îndelungată.”

 

Pe www.liviuvasile.ro puteţi descoperi această lume: Călătorii, Mister, Pasiune, Fashion, Glamour, Nude, Abstract şi nu în ultimul rând … sentimente exprimate în imagini.

Citeste tot articolul...

ART OF LIVING, HOME & DESIGN, PEOPLE, PORTRAIT

Design și artă în casa ta

IONELA-PASCU-2

hol apartamentPurtată de talent în lumea artei, oscilând între pictură și scenografie, mânată de dorință și talent către viața de artist plastic, dar întoarsă din drum de condiția duală a artistului în România, aceea de a fi și manager, nu numai creator – un compromis pe care a refuzat să-l facă în dauna creației, Ionela Pascu și-a găsit chemarea: a devenit designer de interior. Talentul ei plătește acum tribut esteticii frumosului punând în scenă visele fiecărui client, transpunându-i gusturile în realitate, creându-i lumea așa cum și-a dorit-o…

ionela pascuReporter: De ce ai ales să devii designer de interior și nu artist plastic?

Ionela Pascu: Fascinată de artă, în general, şi pictură în special, mi-am început aventura în lumea artei încă din copilărie când părinţii mei m-au înscris la cursurile Şcolii de Arte şi Muzică. Am continuat apoi să studiez la Liceul Tonitza, unde am terminat cursurile secţiei de scenografie. Aici mi-am descoperit pasiunea pentru amenajarea spaţiului! Aveam totuşi o vârstă la care nu eram pregătită să aleg şi făceam încercări, culoarea rămânând axul central în jurul căruia oscila căutarea mea, lucrul în care mă regăseam mereu. Aşadar, am revenit la „starea iniţială“, urmând cursurile Secţiei Pictură din cadrul Universitatea de Artă pentru că aveam convingerea că oportunitatea consacrării ca artist în ţara noastră era nelimitată. M-am înşelat însă… Compromisul era prea mare: din cauză că managementul de artă era în fază de pionierat în ţara noastră, trebuia sa preiau această responsabilitate în dauna creaţiei propriu-zise. Ori asta era aproape imposibil dacă voiam să mă menţin la un anumit nivel! De-a lungul timpului însă am decis că adevărata chemare şi marea mea dragoste rămâne tot decorul.

 

living apartamentReporter: În designul de interior punctul şi linia sunt asemănătoare cu cele din pictură?

Ionela Pascu: Nu am renunţat niciodată la pictură! Asta de fapt face ca stilul meu să mă caracterizeze, chiar  o folosesc într-o altă formă, mult mai complexă. Vorbim aici de culoare şi compoziţie, principii de bază aplicabile şi în design, doar că designul este mult mai complex decât o suprafaţă în pictură şi mai provocator. În artă, oricare dintre laturile pentru care optezi, regulile sunt aceleaşi. La bază va sta întotdeauna o compoziţie de care trebuie să ţii cont! Depinde întotdeauna cui te adresezi – dacă în pictură pleci de la o temă şi ţii cont de toate elementele care compun compoziţia: linia, punctul, culoarea, cantitatea dintre plin-gol, tonalitatea nuanţelor şi mesajul care vrei să îl transmiţi, în design este puţin mai mult de atât.

 

meeting sediuReporter: De ce este mai complex designul?

Ionela Pascu: Acesta implică atât arta – estetica frumosului, organizarea de şantier, cât şi psihologia. Este domeniul în care nu vorbim doar de estetica frumosului, aşa cum menţionasem anterior despre artă. Aici vorbim şi de o muncă de echipă, de partea constructivă şi funcţională a lucrurilor şi, mai mult de atât, vorbim de psihologie – trebuie să îţi cunoşti clientul. În formularea unei decizii de design intervin mai mulţi factori. Este vorba despre spaţiul însuşi, cu dimensiunile şi construcţia lui, cu potenţialul şi limitele lui. Apoi trebuie luată în considerare destinaţia spaţiului respectiv, pentru muncă sau relaxare, în funcţie de cum vrem să ne regăsim în acel spaţiu şi mesajul care trebuie transmis.

 

prestige detaliuReporter: Cât de important este clientul în spaţiul tău de desfăşurare artistică, optica lui asupra produsului final?

Ionela Pascu: Este destul de dificil să reuşeşti să duci un proiect 100% la capăt fără ca el să nu fie influenţat sau deviat de către client, dar atâta vreme cât el va înţelege că există o comunicare, iar deschiderea lui către frumos există, finalitatea nu are cum să nu se transforme într-o reuşită. În general însă, ca principii de bază, trebuie să analizezi clientul, stilul său de viaţă, nevoile acestuia şi, nu în ultimul rând, gusturile pe care le are în acest domeniu. Apoi integrezi concluziile prin cunoştinţele pe care le ai pentru a căuta cele mai optime soluţii, formulezi concepte. Dar ca regulă sine qua non, ca să-i îndeplineşti visele trebuie să ajungi să-l cunoşti!

 

prestige receptieReporter: Ai refuzat clienţi din cauza modului lor de a percepe amenajarea unei locuinţe sau te-ai adaptat, făcând probabil compromisuri?

Ionela Pascu: Da, există şi clienţi pe care îi refuzi. Chiar daca „urâtul se vinde greu“, există şi oameni de genul ăsta, care chiar dacă nu au studii sau noţiuni de „cultură“ în artă, refuză să ţină cont de sfaturile tale şi atunci nu poţi merge mai departe acolo unde, în mod normal, designul ţine de latura frumoasă a lucrurilor.

 

prestigeReporter: Care este „amprenta“ personală pe care o imprimi tuturor proiectelor și după care oricine poate spune: „Aici se vede mâna Ionelei Pascu“?

Ionela Pascu: Culoarea şi patina picturală pe care o las ca amprentă proiectelor mele. Ele reprezintă liantul care leagă toate elementele! Indiscutabil pictura se reflectă asupra carierei mele. Asta sunt: atât pictor, cât şi designer!

 

sala meeting sediu birouri dorobantiReporter: Care este proiectul tău de suflet?

Ionela Pascu: Pensiunea Prestige, doar ştii! Nu doar pentru că îmi aparţine! Este proiectul în care m-am exprimat aşa cum mi-am dorit. Fiecare designer îşi doreşte proiecte în care să se simtă liber în a lua decizii, în a da frâu imaginaţiei,  fără bariere!

 

Reporter: Cum îți alegi proiectele în care te implici?

Ionela Pascu: De cele mai multe ori ele mă aleg pe mine, tocmai datorită „amprentei“ pe care o las și mă caracterizează! Nu îmi aduc aminte să fi venit cineva la mine care să-mi ceară un alt stil de design. Ai putea spune că fiecare proiect nou va semăna cu unul deja finalizat, dar nu! Fiecare este personalizat în funcție de complexitate, funcționalitate, spațiu, gusturile clientului și cromatică și, în final, el devine unic.

 

Reporter: Când devine un proiect o provocare?

Ionela Pascu: În primul rând, când ești lăsat să creezi fără să ai prea multe condiții impuse și, e adevărat, cu cât proiectul are o complexitate mai mare, cu atât provocarea de a-l face să prindă viață și să-și spună peste timp propria poveste este mai mare.

 

Reporter: Care îți sunt sursele de inspirație? Designeri renumiți, stiluri, elemente din perioade de timp diferite, eventual…:)

Ionela Pascu: Stilul eclectic este cel care mă inspiră și mă reprezintă, deopotrivă. Este un „colaj“ al stilurilor din perioade diferite, legate prin utilizarea de culori, texturi, forme sau finisaje. Paleta cromatică este foarte variată, dar este bine ca aceasta să fie legată prin câteva culori neutre pentru că asta îl caracterizează: armonizarea elementelor din stiluri diferite, cărora trebuie să le găsești un numitor comun, un liant, care să le lege. În cazul meu, liantul este culoarea, elementul plastic care le dă valoare și care se regăsește în piese de mobilier, obiecte de uz casnic sau decorative, corpuri de iluminat şi alte obiecte care ne înconjoară. Importante sunt legăturile create între aceste elemente şi felul în care ele se influentează reciproc, se armonizează şi se pun în valoare şi, mai ales, evidenţiază personalitatea celor ce trăiesc în acel spaţiu.

 

Reporter: Ți-ai propus vreodată să pășești în domeniul proiectării mobilierului, ca o completare a stilului propriu în amenajări interioare?

Ionela Pascu: Da, dar eu deja fac asta pentru fiecare proiect în parte. Majoritatea pieselor de mobilier le personalizez și le fac unice în funcție de fiecare proiect și de necesitățile fiecărui client. Nu apelez decât foarte rar la piața de profil existentă. În rest, mobila este proiectată și personalizată de mine și, în anumite cazuri, pictată manual deoarece nu mă pot abține să nu-mi pun amprenta personală! Există totuși o tendință, din câte observ, a clienților să se îndrepte către mobilierul de serie care a invadat piața. Compromisul pe care aceștia îl fac intervine de multe ori din considerente financiare. Există și clienți care, deși nu au cunoștințe în artă, doresc să fie înconjurați de frumos, dar sunt rari și te bucuri să-i ai în jurul tău și în proiectele tale!

 

Reporter: La ce lucrezi acum?

Ionela Pascu: Este vorba de un centru de excelență pentru redescoperirea tradițiilor educaționale în mediul rural. Vorbim despre un proiect care are ca punct de plecare tradiționalul si arhaicul.Un conac autentic care trebuie să te trimită înapoi în timp, în fapt un proiect în care vintage-ul, tradiționalul și modernismul zilelor noastre se contopesc împreună încât să îți transmită acea stare de nostalgie a vremurilor de altadata, alcatuind un decor  rustic și diafan.

 

Reporter: Care este „termenul de valabilitate“ pe care îl dai proiectelor tale din punct de vedere al tendințelor care sunt în continuă schimbare?

Ionela Pascu: Eu îmi sfătuiesc clienții să investească într-un design pe care să nu fie nevoie să îl schimbe mereu decât printr-o investiție minimă. Atunci când alegi un stil de design care ți se potrivește este bine de la început să iei în calcul anumite materiale, piese de mobilier, elemente care, la anumite perioade de timp, pot da un „refresh“ căminului tău. Iarna, în perioada sărbătorilor, atunci când vrei să te bucuri de căldura din casă, doar schimbând draperiile, voalul de la baldachin sau un covor poți să redai atmosfera specifică. Când primăvara îți bate la ușă, cu o simplă repoziționare a pieselor mici de decor vei avea parte de o altă culoare în viața ta, un „refresh“ cum spuneam de care, din când în când, cu toții avem nevoie. Nu trebuie mereu să faci investiții majore și șantier în casă ca să simți că schimbarea chiar are loc, e de ajuns să schimbi câteva detalii și totul capătă o altă formă!

Citeste tot articolul...

PEOPLE, PORTRAIT

Vasile Calofir – actorul cu o mie de feţe

Vasile-Calofir

Îl cheamă Vasile Calofir, este din Buzău şi este actor cu diplomă din 2002. A fost studentul lui Dem Rădulescu, aşa încât comedia lui este una profund studiată. Recunoaşte că, la un moment dat, a dat actoria pentru bani şi a preferat să facă abuz de studiile sale doar pentru a câştiga atât cât să-şi permită să-şi ia o maşină şi un apartament.

Reporter: Când ai pornit pe acest drum, ţi-ai dorit să ai succes sau ai vrut doar să trăieşti zi de zi o mare pasiune?
Vasile Calofir: Pfuu…deja începem cu întrebări grele (zâmbeşte). Cred că am ajuns să înţeleg că dacă îţi doreşti cu ardoare să şi ai succes s-ar putea să şi suferi foarte mult pentru că de multe ori se întâmplă să nu fie exact cum ţi-ai dorit….aşa că prefer să trăiesc cu pasiune momente unice în această meserie. Meseria asta îţi pune totul pe masă şi ţi se dă toată şi nu ai cum să nu fii pasional.

Reporter: Este Vasile Calofir unul dintre burlacii râvniţi ai României sau există deja o stăpână a sufletului tău?
Vasile Calofir: (râde complice)…Dacă ne uităm la televizor clar ne dăm seama că nu sunt cel mai râvnit burlac din România pentru că televizorul ne informează dacă este aşa sau nu. Dacă există o stăpână a sufletului meu, cred că nu .. căci la un suflet, spirit, atât de liber ca al meu este greu să fie stăpânit de cineva, fie ea şi o fiinţă de sex feminin..!!! Dar cum nu se ştie niciodată… Pentru că dacă s-ar şti, clar s-ar povesti măcar un pic acilea pe un petic de hârtie…, zic şi eu că deocamdată nu există.

Reporter: Deşi ai la activ 28 de scurtmetraje, dintre care 20 în străinătate, totuşi nu eşti printre cei despre care să se vorbească toată ziua, bună ziua despre tine…Ţi se pare că acesta ar fi un lucru pozitiv sau dimpotrivă?
Vasile Calofir: Da, este adevărat că am facut, cred eu, destul de multe lucruri în acest spaţiu al creaţiei numit actorie.. Dar câteodată mă gândesc şi eu că degeaba faci o cantitate dacă nu faci, să zicem, acel ceva care să atragă atenţia sau curiozitatea majorităţii. Adică să iei un premiu la un festival important care să îţi confirme statutul de actor de luat în seamă. Dacă nu s-a întâmplat încă acest lucru, cred că trebuie să mai sper şi să muncesc în continuare. Eu cred că fiecare experienţă în această meserie devine un lucru pozitiv şi cred în continuare că făcând atâtea filmuleţe, da, este un lucru pozitiv pentru că tot ce am pus în ele, de la energie la gând, sunt ale mele şi vor fi.

Reporter: Cât de potrivită este asemănarea cu Johnny Depp sau cu De Niro de Buzău?
Vasile Calofir: Uhh, asemănarea cu Johnny Depp sau cu de Niro de Buzău… Mie mi s-a întâmplat să semăn mai degrabă cu Johnny şi nu cu De Niro. Dacă facem şi o căutare pe net găsim poze care fac să mă asocieze ca figură cu Depp. De Niro mi s-a spus în anul întâi de facultate pentru că, probabil fără să-mi dau seama, aveam un stil aşa relaxat “a la De Niro” de a aborda, să zicem, unele scene. Studenţii din anii mai mari venind la examene, mai în glumă, mai în serios, au început să ne dea nume, iar mie mi-au zis aşa, amuzându-se de cele mai multe ori. Acest lucru pe mine, sincer, nu m-a supărat, dar nici n-am încercat să-l caut şi mai mult pentru a-l imita şi mai tare. Cred că eu am rămas Vasile Calofir, zis Johnny sau De Niro.

Reporter: Cu cine ţi-ai fi dorit să fii alături pe scenă sau într-un film şi până acum nu s-a realizat?
Vasile Calofir: (Se-ntristează şi răspunde sec)… Nu se va mai realiza niciodată din păcate, deşi este un lucru pe care mi l-am dorit şi visat din studenţie: să fiu pe aceeaşi scenă cu profesorul meu, marele Dem Rădulescu. Este un mare regret al meu… Câtă nevoie am fi avut de el astăzi, şi eu, şi noi, şi teatrul…

Reporter: La un moment dat telespectatorii tăi fideli te ştiau de actorul cu „o mie de feţe“. Nu crezi că ar putea fi în timp greu pentru tine să scapi de această sintagmă?
Vasile Calofir: Nu cred că trebuie să scap de această sintagmă pentru că, dacă ei au văzut asta, înseamnă că ştiu ei ceva. Şi cum aş putea să-i conving să nu-mi mai zică aşa?! Dar, una peste alta, cred că în esenţă un actor are mai multe feţe. El trebuie să aibă o plajă destul de mare de lucru pentru că lui i se propun roluri şi fiecare rol cu abordarea lui. De aici rezultă şi o anumită atitudine şi un anumit caracter, care caracter trebuie să vină cu o faţă anume cum îi zicem noi. Deci multe roluri, dar şi multe feţe, şi dacă poţi să duci cât mai multe (n.r.-roluri) atunci şi valoarea ta e mare. Şi un actor fără această dinamică este manierist.

Reporter: Cum se menţin actorii într-o formă fizică perfectă, lucru cu care tu te poţi lăuda?
Vasile Calofir: Cred că menţinerea într-o formă fizică foarte bună înseamnă formă psihică extrem de bună. Eu cred că m-am prins de chestia asta şi mi se întâmplă adesea să alerg şi în gând. Glumesc, dar cred că la bază stă un fond genetic bun, dar şi un program destul de echilibrat fără abuzuri. Deocamdată reuşesc şi mulţumesc şi mamei natură pentru tot ce mi-a dăruit.

Reporter: Din propria-ţi experienţă, contează să faci ceea ce îţi place sau trebuie să faci ceva doar pentru a câştiga bani?
Vasile Calofir: Eu cred că trebuie să faci ce îţi place şi nu să-ţi placă ceea ce faci. Banii vin de la sine căci aici vorbim de pasiune, iar momentul bani nu se poate rata în această ecuaţie. Aşa e la mine, alţii nu ştiu cum sunt.

Reporter: Pe scenă, contează felul în care arăţi sau talentul pe care îl ai?
Vasile Calofir: Pe scenă contează şi cum arăţi, dar şi cum dai cu talentul de scândură pentru că în arta spectacolului se cultivă în mare măsură esteticul. Devii un model atât pe scenă, dar şi pe stradă. Contează cum arăţi şi în interior şi în exterior pentru că eşti în ochii tuturor, esti la vedere şi nu-i poţi dezamăgi. Ei te iubesc şi te admiră pentru ceea ce eşti.

Reporter: Cât este actorie şi cât este teatru din viaţa de zi cu zi a omului Vasile Calofir?
Vasile Calofir: Deloc! În viaţa mea particulară îmi place joaca, iar la teatru jocul. Este o diferenţă de la cer la pământ pentru că jocul are reguli, iar joaca e involuntară şi copilăroasă. Şi asta facem cu toţii. Când intervin reguli, începe teatrul! Măcelarul care lucrează cu carne toată ziua nu cred că ajunge acasă şi mai încige repede un grătar!

Credit foto: www.bogdancatargiu.ro

Citeste tot articolul...