PORTRAIT

Visul american & aventura românească

Bucureşti, Centrul Vechi

Bucureşti, Centrul Vechi

Poziționat în sudul Californiei acum câţiva ani căutam o direcţie pentru “marea aventură”. După ceva timp, pe lista mea de opţiuni rămăseseră două ţări în care credeam că mi-ar fi bine dacă m-aş muta: Uruguay şi Ecuador. Ambele, cu multe de oferit. Ecuadorul are o climă paradisiacă, peisaje de vis. Uruguayul pare o mică Europă situată între cei doi titani ai Americii Latine, Brazilia şi Argentina.

Înclinam spre a alege Ecuadorul şi, tocmai când eram pe picior de plecare, o prietenă îmi povesteşte, făcând haz de necaz, experienţa ei acolo. Sofia – acesta este numele ei – are “norocul” ca proprietatea ei să se afle la intersecţia teritoriilor tuturor “găştilor” din zona ei, aşa încât unora le plăteşte taxă de protecţie, altora le face mici “donaţii”, iar statul îşi ia şi el impozitele aferente, aşa încât, până la urmă, toată lumea este mulţumită de situaţie. Mai puţin Sofia, fireşte. Şi, ştiţi cum se întâmplă, o singură opinie (nu neapărat justificată) uneori îţi schimbă toate planurile. Am renunţat la Ecuador. Şi, odată cu el, la America Latină, deşi Uruguayul este socotit o ţară sigură.

Tot documentându-mă despre zonele propuse pe diverse siteuri americanilor dornici de relocare, am dat într-o zi peste profilul României. A fost momentul reconsiderării ţării în care m-am născut şi pe care o lăsasem în urmă cu 15 ani, motivat la acea vreme de atracţia pentru cultura americană şi nu neapărat de clişeul care-i mobilizează pe unii conaţionali, anume că oriunde altundeva este mai bine decât în România.

A durat însă ceva timp până când să descopăr pe propria piele că nici mai bogatul Occident şi nici ţările exotice spre care îmi tot zburau gândurile nu-mi ofereau acel ceva pe care îl căutam. Mă săturasem de sistemul care transformă consumul în libertatea supremă. Dar nici nu aveam “nebunia” acelor americani care se relochează în diverse ţări nesigure, în căutarea aventurii.

În momentul în care am început să înţeleg cam ce vreau de la viaţă mi-am dat seama că România este locul care îmi oferă siguranţa necesară, fără ca viaţa să-şi piardă gustul sau culorile.

Nu mă întorceam acasă, într-un loc pe care deja îl ştiam, ci veneam într-o aventură. Cu promisiunea pe care o aduce aventura: de fapt, nu (re)descoperi locul, ci pe tine însuţi. Noi, românii, suntem cel mai puţin conştienţi de şarmul ţării noastre. Nu e o judecată, e o observaţie. Un occidental, intuieşte imediat acel “ceva” care lui îi lipseşte atât de mult, şarmul vieţii de zi cu zi tot mai rar în societăţile consumeriste, simplitatea traiului cu bucuriile, imprevizibilul şi, desigur, neajunsurile care vin la pachet cu acel firesc pe care modelul occidental aproape că l-a anihilat. Poate că ar trebui să contemplăm mai des acest spectacol al vieţii care se derulează în jurul nostru, aici. Şi să fim recunoscători pentru acest dar pe care încă îl avem: libertatea de fi noi înşine. Un tip de libertate care, prin alte locuri, este deja rara avis.

S-ar putea sa iti placa si

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicata Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Aceste taguri si atribute HTML sunt permise in comentarii: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>